La
propunerea Sfinţilor Apostoli în fruntea celor şapte diaconi a fost ales Sfântul Ştefan arhidiacon, adică
primul dintre diaconi. ”Ştefan” în greceşte înseamnă cunună. Aflăm din Sfânta
Tradiţie şi-l vedem şi în tradiţia iconografică: era tânăr, frumos la chip, dar
mai ales avea o deosebită frumuseţe sufletească. Fiind de neam iudeu se
presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui
învăţat din vremea aceea, Gamaliel. Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l
insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii
Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi
apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat
din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu
ochi buni şi ”le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea
morţilor”.(Faptele Apostolilor IV, 1-2).
La
scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a
libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din
Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii
ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii
că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la
Mîntuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit
pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta
Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de
blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului
–înaltul tribunal iudeu de judecată - spre a fi judecat. Iată că, la numai o
jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos,
procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data
aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la
adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate
acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea
care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre
victimă şi Sfântul Evanghelist Luca –martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: ”cei ce
şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”.
Sfântul
Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului
evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi
iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează
toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a
profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la
punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce
înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. ”Voi pururea staţi
împotrivă Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe
care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care
au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi
făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi
păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).
Atunci
cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei –
întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat cât au putut: Să piară
de pietre, aşa cum se cade hulitorilor… Să piară!…Să piară!…Dar iată o mare
minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut
slava lui Dumnezeu şi a zis: ”Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului
stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Ei au început să răcnească, şi-au astupat
urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din
cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele
ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit
Saul. Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună:
sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu
şi ei aruncau cele mai mari pietre.
Iată
divina dramă de pe Golgota, repetată cu Sfântul Ştefan într-o impresionantă
asemănare. Privilegiu unic pentru cel care primeşte sfânta mucenicie. El stă în
fruntea nenumăratelor oştiri de martiri câţi au fost şi încă câţi vor mai fi
până la sfârşitul veacurilor. El stă smerit în capătul şirului nesfârşit de
martiri, mărturisitori ai dumnezeirii Domnului Hristos. Prima picătură de sânge
căzută din trupul Sfântului Ştefan a însemnat sămânţa credinţei în Domnul
Hristos.
Alături
de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste ”mai mare
decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor
templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după
pilda vieţii Domnului ( Luca XXIII, 34 ) – care s-a aprins din dragostea
jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării
duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.
În
faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de
pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: ”Doamne
Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu
le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60).
Aşa
se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru
mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său
zicând: ”Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, iar când Îl
batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe
care-l săvârşeau aceştia: ”Părinte Sfinte,iartă-le lor păcatul acesta că nu
ştiu ce fac”.
Dumnezeu
i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se
afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea
hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai
mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc
unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată
lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul
transformării inimii lui Saul în ”vas curat şi cinstit” devenind marele apostol
al omenirii, Sfîntul Apostol Pavel. Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul
creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din
morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare,
iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era
răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul
Evangheliei cu riscul vieţii sale.
Sfânta
Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan,
mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a
suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan
ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: ”O,
cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se
afla într-acea crudă ucidere cu pietre –căci privea la patimile lui din
înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea
dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic”.
La
biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii
Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În
apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care
poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din
cetate şi ucis cu pietre.
Credincioşii
bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici
au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi cât şi femei, poartă
cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său.
Să-L
rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul
Ştefan cu aceste cuvinte: ” Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor
ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui
Hristos, ca să ne învrednicească curăţirii de păcate şi împărăţiei
cerurilor”.
Numele Sfântului Arhidiacon Ştefan
este purtat de 410.152 de români, din care 299.615 sunt bărbaţi şi 110.537 sunt
femei, potrivit statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea
Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Dintre bărbaţi, 266.343 se numesc Ştefan, 19.016 sunt Istvan, 8.799 –
Fănel, 3.204 – Ştefănel şi 581 – Fane. Majoritatea femeilor care îşi serbează
ziua onomastică în 27 decembrie se numesc Ştefania – 76.836, 23.020 poartă
numele Ştefana, 9.291 – Fănica şi 350 – Fana.