A fost o dată o gară. Cred că este și acum. Este adevărat că s-a cam deteriorat, nu prea stie nimeni de ce, dar se pare că mai este. O gară veche, asa cum se făceau o dată. Din cărămidă durabilă. Cu ceva timp în urmă au venit unii si au colorat-o în rosu si i-au pus pe ea însemnele noptii înrosite. O vopseau constant, era doar mândria tuturor. O cam izolaseră de restul lumii fiindcă asa erau timpurile. Locuitorii gării se învătaseră cu ea. Asa rosie cum era. O îngrijeau cum puteau, cu fortele proprii, doar cu ajutor de la cei care detineau monopolul luminii de la est. Curios că oamenii asteptau lumina bucuriei să le vină de la apus. Soarele fusuese închis în pestera lui Tetis. Prin gară circulau doar vagoane cu însemnele noptii. Adică a cerului rosu cu o stea de culoare adecvată. Tetis se pare că era supărată pe locuitorii gării si refuza să lumineze chipul oamenilor de aici. Unii, mai în vârstă care văzuseră si vagoane cu însemnele vestului trecând pe acolo povesteau în soaptă despre acele timpuri apuse se pare iremediabil.
Dar veni si ziua când zidul se sparse si Soarele se eliberă de unde era ascuns. O bucuria intensă cuprinse locuitorii gării. Venii într-adevăr vestea ca o duminică si priviră fără să clipească spre geamul care datorită căderii ciudate a luminii aducea parcă cerul în fereastră albăstrind gara. Ei ce să facă? Fără grabă, dar hotărâti, se gândiră să nu mai privească înapoi. Si se treziră intr-o duminică prelungită. Aflară că tot ce făceau pe lângă gară nu era nimic bun. Era costisitor. Nu mai priveau pe copiii sefilor ca pe sefii copiilor lor. Soarele îi va lumina cu alte nuante.
Acum vor veni vagoane de nato, de uniune europeană. Altă viată. Aleseră democratic un alt sef de gară. Nu ca celălalt, impus. Retras în turnul lui de fildes, seful de gară si cei din jurul lui, hotărâră că cel mai bine este să se îngrădească de privilegii. Oamenii gării întelegeau si asta. Că doar asta este democratia.
Tot asteptând vagoanele de uniune europeană care întârziau să apară unii hotărâră să plece ei acolo să afle ce se întâmplă si de ce întârzie. Rămaseră să dea o mână de ajutor, contra cost, celor de acolo. Si unii chiar hotărâră să rămână definitiv acolo. Dacă nu vine uniunea europeană la ei să rămână ei la uniunea europeană.
Celor rămasi, fiindcă au rămas fără îndatoririle care îi tineau în viată le este din ce în ce mai greu. Banii se duc si sărăcia bate la usă, dar nu disperă. Vin vagoanele de uniune europeană si atunci…
Implacabil gara se dărâmă putin câte putin…
Dar asteaptă creduli si acum vagoanele de uniune europeană…
VERGIL FUDULU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu